Grădinile amenajate de locuitori din blocurile cartierului Pajura au o istorie de peste 60 de ani. Înființarea lor se spune că a fost o urmare a unui decret al regimului comunist de a transforma terenurile urbane neutilizate în terenuri agricole, însă aceasta este doar o “legendă urbană”. Deși au existat multe astfel de grădini, de o parte și de alta a căii ferate, astăzi doar o mică fâșie mai este cultivată de locuitori, restul fiind demolate în ultimii 10 ani și transformate în parcări sau suprafețe verzi lipsite de identitate. Rezistența celor câteva grădini rămase se datorează în primul rând comunității închegate de grădinari care au știut să-și argumenteze prezența și utilitatea: în spusele unei doamne din Sibiu, “dacă nu erau grădini, atunci ar fi fost un focar de infecție, un loc de depozitat obiecte vechi”.

Statutul grădinilor este incert - terenul pe care se află este proprietate publică, aparținând fie orasului, fie Căilor Ferate Române. Deși este public, utilizarea într-un regim colectiv propune existența unei “forme de proprietăți foarte lichide” (Bogdan Iancu, sociolog) situate între public și privat.

Cultivarea grădinilor în comun are un dublu rol. Pe de o parte, practicile de grădinărit și împărțirea acelorași resurse - terenul, apa, sistemul de protecție instalat pentru toate grădinile în comun - coagulează comunitatea. Pe de altă parte, aproprierea spațiului public de către comunitatea de grădinari imprimă identitate unui spațiu public generic și anonim.

Într-un oraș sufocat de construcții, care își pierde în ritm alert spațiile verzi, și în care locuitorii se simt impotenți în fața deciziilor luate de sus, grădinile din Pajura reprezintă adevărate spații de libertate, în care locuitorii își iau înapoi orașul.